Iluminare

O să vă povestesc o experiență personală deosebit de intensă trăită de mine pe muntele Kailash. Nu, nu este vorba despre vreo revelație spirituală și nici nu are legătură cu adorarea lui Shiva sau cu una dintre religiile care consideră acest munte ca fiind sacru ( budism, hinduism, bon și jainism). Are legătură mai degrabă cu o curiozitate și o dorință mai veche de-a mea de a cunoaște secretele acestui munte având în vedere că este considerat ca o axă a universului care leagă cerul și pământul, că are o legătură cu țara sfântă Shambala, că este în Tibet, că aici au venit mulți înțelepți conform legendelor, că are forma unei piramide cu fețele îndreptate spre cele 4 puncte cardinale, că este un munte neescaladat încă de oameni, că dronele care zboară deasupra muntelui se prăbușesc, că procesele metabolice sunt accentuate în preajma lui ( unghiile și părul cresc într-un ritm mai rapid) etc….multe dintre aceste informații se găsesc pe internet și au mai fost relatate. Una dintre ele chiar mi-a atras atenția, referitoare la un grup de turiști americani tineri are au încercat să urce pe munte și în următoarele zile au îmbătrânit brusc, urmând ca în următorul an să moară toți de bătrânețe. Nu a fost însă și cazul meu, din fericire 😅.

Am început aventura cu grupul Isha sacred walks. Mi s-a spus că unii care voiau să meargă la Kailash anul trecut de exemplu, au făcut special meditațiile de bază ale lui Sadhguru pentru a merge în acest grup organizat de fundația lui pentru că se știe că este cel mai sigur dintre toate cele organizate pentru acest pelerinaj…în ideea că de la celelalte grupuri din lume care mai urcă acolo, mai coboară uneori și câte un cadavru de pe munte… așa…din când în când 😀.

Pentru a ajunge aici sus la peste 5000 m, trebuia să îți asumi un drum plin de aventuri și de situații la limita vieții. Și nu este doar un simplu pelerinaj așa ca multe altele pe care le-am făcut până acum, este un drum în care înțelegi prin toată ființa ta că ești în viață și trebuie să prețuiești acest lucru. Drumul pe care l-am făcut noi a fost din Nepal spre China, deci prin Tibet. Inițial s-a mers din Kathmandu spre granița cu China cu autobuze nepaleze , iar la graniță autobuzele și șoferii au fost schimbați. Prima parte deci a fost grea pentru că drumul nu era asfaltat mereu, iar riscul să se alunece spre marginea drumului era mare, nefiind parapet iar înălțimea la care erau drumurile era considerabilă (mai mult de 1000m spre granița cu China). Adică prăpastia era într-o parte a drumului, de te uitai în jos și vedeai un râu undeva jos aproape vertical la mai mult de 1000m adâncime, iar în partea cealaltă era un perete înalt, aproape vertical de unde puteau cădea pietre oricând. Trebuia să ai o încredere oarbă în șofer și în experiența acestuia de a conduce pe astfel de drumuri, altfel îți puteai pierde cumpătul. În aceste momente era o liniște de mormânt în autobuz, se auzeau uneori doar scârțâiturile autobuzului la fiecare groapă peste care trecea…Odată ajunși la graniță lucrurile s-au schimbat, pentru că în China era și asfalt și parapet și plasă contra pietrelor ce puteau cădea de pe munte pe stradă. În grupul nostru erau persoane din toată lumea: USA, Australia, Canada, UK, Thailanda, India, Elveția, România etc. La graniță a fost un moment de suspans, aflând că grupul de dinaintea noastră,  cu o zi înainte a întâmpinat probleme. Din cei 40 de participanți,  19 au fost opriți la graniță fără nici o explicație. Grupul nostru a trecut integral însă, fără probleme.

De ce am spus că a fost o experiență dificilă? Din mai multe puncte de vedere legate de drum și condițiile lui, dar cel mai mult ne-a afectat schimbarea rapidă a altitudinii, care s-a manifestat cu dureri de cap, palpitații, amețeli, lipsa de aer, tahicardie și desaturare în oxigen. Nu este ușor pentru corpul uman să se adapteze în doar câteva zile la o altitudine de 5000m , chiar dacă se stătea câte 2 nopți la un hotel la Kerung la 3000m și la Saga la 4600m pentru acomodare. Dacă mergeai prea repede, dacă vorbeai prea mult, dacă urcai scările într-un ritm normal și nu lent, aveai cu siguranță nevoie să te oprești ca să-ți revină respirația și bătăile inimii la un ritm normal. Înainte de a merge spre Kailash, ne-am oprit o noapte la lacul Manasanovar, cel mai înalt lac cu apă dulce din lume la 4590 m altitudine. Condițiile de dormit aici erau minime în niște camere neîncălzite. Apa și mâncarea erau servite în alte case la câțiva metri distanță. Aveam mereu apă caldă de băut la dispoziție. Noaptea au fost cam 3 sau 4 grade C, dacă vroiam la wc mergeam în grup, câte 2 cu lanterne pe cap , îmbrăcați bine. Dimineața am facut o meditație lângă lac și o baie, cine a vrut să facă. M-am spălat pe față și pe gât cu acea apă considerată sfântă de hinduși. Nu știu câte păcate mi-au fost iertate cu această ocazie din cele 100 de vieți, conform credinței lor. 🙂🤔 Oricum țin minte că în noaptea aceea am visat ființe extraterestre, așa cum le descrie Rudolf Steiner în cărțile sale, în stilul lemurienilor (poate și datorită poveștilor auzite în timpul zilei că pe lac ar fi o adevărată activitate extraterestră invizibilă nouă în timpul zilei). 😀

Lângă lacul Mansarovar se află alt lac cu apă sărată, Rakshas. Manasovar are o formă rotundă, asemănătoare Soarelui, în timp ce Rakshas are forma unei semilune, aceste lacuri reprezentând energiile binelui și răului.

De la lac am plecat cu autobuzele spre locul de unde se mergea apoi pe jos spre munte. Inițial am ajuns la un hotel  normal (adică cu caldură cât de cât în camere) apoi a doua zi am început pelerinajul la pas. Am mers pe jos aproximativ 12km până la munte. Aveai posibilitatea să plătești o mașină 4×4 ca să te ducă sau să plătești un șerpaș (sherpa) tibetan care să-ți poarte rucsacul și care să te acompanieze pe drum . Eu am ales a doua variantă, deși nu aveam un rucsac greu, se pare că orice kg în plus îmi încetinea ritmul cu mult mai mult decât aș fi putut crede inițial. Ultimii km i-am făcut foarte încet, cu multe pauze, timp în care tibetanii mă depășeau mergând normal. Ai o senzație de frustrare să vezi că nu poți să mergi pe teren aproape plat într-un ritm normal, ci trebuie să-ți asculți inima și respirația în primul rând, pentru a rămâne în viață. 😳

Schimbarea bruscă de altitudine ne-a afectat pe toți, eram ca niște bătrânei care merg încet pe munte și iau multe pauze să mai poată respira. Unii aveam nasul înfundat și atunci cantitatea de oxigen inspirată era și mai mică decât în mod normal.

Ce experiență am trăit eu și ce am învățat din ea?

Când nu existau mașini rapide, nici avioane, se ajungea foarte greu aici, mai ales din zona Indiei. Cine se întorcea de la Kailash era venerat pe vremuri și văzut diferit în India de exemplu, având în vedere că a ajuns la acest loc sfânt.

În primul rând în timp ce mă apropiam de munte , pe ultimii km de mers am simțit că fac o greșeală, că nu voi reuși, că nu sunt pregătită fizic și corpul nu va face față. Încercam să înaintez mai repede și nu reușeam deloc, acest lucru mă alarma și înțelegeam că viața este tot ceea ce am. Acest tip de experiențe când înțelegi că viața este tot ceea ce ai de fapt, că poți muri oricând, te fac să prețuiești mai mult clipele trăite și să fii mai conștient că timpul petrecut aici pe Pământ este destul de scurt. Sus după ce am urcat, mai spre seară, am desaturat la 47….mi-am revenit însă repede fără să am nevoie de oxigen ( mi s-a adus pentru un minut oxigenul, însă reușisem să revin singură la o Sat. de 70 % (care este considerată normală la acea altitudine 😀🤔). Aveam cu noi medici, oxigen…și eu am ajutat, medic fiind, ca voluntar luând tensiunea și Saturația în oxigen zilnic grupului nostru, un screening era obligatoriu la fiecare persoană de două ori pe zi cel puțin. Au fost și situații neplăcute,  două persoane cred, care nu au reușit să revină la o saturație normala și nu au urcat mai departe.

Un alt lucru „bizar” pe care l-am trăit a fost absența gândurilor și golirea minții cam 3 săptămâni de la întoarcerea de acolo. Acest vid mental se pare că aduce cu el și o claritate a percepției,  o lipsă a problemelor de orice fel și o stare de liniște profundă.

Bineînțeles că după o perioadă gândurile au început iar să revină în minte încet încet,  însă nu la fel ca înainte. Eram mult mai conștientă de ceea ce gândeam și nu lăsam să mă prindă un gând mai mult decât era necesar, în special dacă nu era de o vibrație bună. Învățasem înainte un tip de meditație prin care îți golești mintea timp de 15 minute, însă acum totul se întâmpla natural, fără nici un efort din partea mea. Cu siguranță că fiecare persoană din grup a avut propriile trăiri, eu vi le-am povestit pe ale mele.

Nu este nevoie să mergeți la Kailash așa cum am făcut eu, puteți să vă conectați mental la acest munte și vedeți dacă are ceva să vă zică. 🙂 Se spune că aici este o mare bază de date din Akasha (sau banca de date a lui Dumnezeu), date ce pot fi accesate…sau nu. 😊